De ce modificările codurilor penale sunt mai rele ca OUG 13

 

Un lucru observăm citind modificările propuse la Codul Penal și Codul de Procedură Penală: inegalitatea de arme. Gândiți-vă la filmele cu supereroi – în luptă, chiar dacă diferite, armele lor sunt egale ca putere și ține doar de măiestria și inteligența fiecăruia să aleagă modul în care le folosește. În cazul nostru, comisia din Parlament care propune aceste modificări subminează exact asta: ia din armele statului și dotează mai bine infractorii. Lupta devine inegală.

 

În acest moment, propunerile de modificare a legislației penale sunt pe masa Parlamentului – în 2 mai 2018 începând dezbaterile în Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei. Considerăm că unele dintre propunerile de modificare a Codului Penal și a Codului de Procedură Penală sunt toxice și că procesul de legiferare ar trebui să corecteze, prin participarea profesioniștilor din domeniu și dezbaterea publică așezată, aceste propuneri. Documentul își propune să evidențieze doar câteva astfel de exemple.

 

Recapitulare

Ce înseamnă, de fapt, penal? Dreptul penal soluționează conflictele care privesc valori ale societății, protejate de stat. De aceea se judecă statul – prin procurorii de la parchete – cu infractorii, adică cei care atentează la viața, proprietatea, sănătatea unei persoane, la siguranța și ordinea publică a tuturor, la bunul mers al instituțiilor, în beneficiul cetățenilor. Dacă, de exemplu un divorț este o chestiune de drept civil (între două persoane, adică), o crimă, un viol sau o faptă de corupție țin de penal – adică intră în contradicție cu valorile statului.

 

O nouă politică de stat:

Hoțul neprins e negustor cinstit pentru că statul o să se uite în partea cealaltă

Sunt anumite lucruri pe care le știm despre invenția statului. Le-am învățat de la Hobbes sau chiar de la Aristotel, de 2500 de ani încoace. Motivul pentru care noi, oamenii, am inventat statul a fost, în principal, ca să ne asigurăm că rămânem în viață. Ne bizuim pe stat că ne protejează prin legi (că ele există dar și că se aplică) și prin instituții (poliție, procurori, judecători). Vrem să fim siguri că supremația legii e respectată, că toți suntem egali în fața legii și că statul are obligația să ne protejeze de infractori.

 

Că are grijă că aceștia vor fi pedepsiți, reabilitați și apoi reintegrați în societate. Ori, ce vedem de la OUG 13 încoace este un stat care pare să spună: hoțul neprins e negustor cinstit. Acesta este chiar primul aspect care transpare dintr-o primă lectură a modificărilor.

 

Judecătorul și procurorul vs infractorul – inegalitatea de arme

Vedem prevederi care nu îi dau voie statului să afle despre infracțiuni, să descopere adevărul. Dacă a trecut un timp, hoțul se preschimbă în negustor cinstit. Dacă te duci după el că a furat o oaie și l-ai prins cu un ou furat, e negustor cinstit. Dacă l-ai auzit cum vinde droguri când erai la Mega să cumperi pâine, ce ai căutat tu stat, la Mega? El e cinstit.

 

Statul, prin instituțiile sale, nu își mai poate face treaba. Organele de cercetare, procurorii, judecătorii, nu își mai pot face treaba. Mai mult, procurorul este portretizat ca acest Aghiuță care îi aleargă pe bieții infractori pe coridoare. Așa că:

  • i se scot mijloace de probe
  • măsurile preventive sunt mai greu de luat
  • tot ce face trebuie verificat (de procuror ierarhic sau de cele mai multe ori, de judecătorul de camera preliminară sau de drepturi și libertăți)
  • are mai puține drepturi decât infractorul (nu poate face la fel de multe contestații, are și mai multe de făcut, toate cât mai repede, să nu care cumva să treacă anul și să se claseze).

 

Dacă, cu toate acestea, procurorul Aghiuță reușește cumva să finalizeze activitatea de investigare a infracțiunilor și să trimită un inculpat în judecată, acolo balanța înclină iar în favoarea inculpatului. E mai ușor pentru inculpat să tergiverseze (să facă contestații la contestații, avocatul să nu se prezinte și cauza să se amâne, etc), în timp ce și pentru judecător e mai greu, la fel ca și pentru procuror (mai multă birocrație, motivații care să cuprindă detalii demne de un roman de Balzac, mai multe dosare pe cap, toate acestea cât mai repede).

 

Dacă, cu toate astea, se pronunță o hotărâre de condamnare, condamnatul (în unele cazuri doar condamnatul, nu și procurorul care reprezintă interesele statului) are acum mai multe motive de recurs, revizuire, contestare, etc. Să nu uităm de termene reduse de prescripție!

 

Să zicem că, după toate acestea, ajunge să fie pedepsit la închisoare, acum eliberarea condiționată se face mai ușor, după mai puțin timp executat, iar numai condamnatul poate ataca o hotărâre prin care i se respinge cererea de eliberare, în timp ce procurorul nu poate ataca o hotărâre de acceptare.

 

Bonus: parlamentarii vor să revoluționeze și felul în care se execută pedepsele pentru fapte fără violență, inclusiv cele de corupți. E vorba de posibilitatea de a efectua pedepsele cu închisoare la domiciliu, în weekend. De ce e rău? Pentru că pedeapsa cu închisoarea are rolul de a-l scoate pe infractor din comunitatea față de care a comis infracțiunea, ba chiar să-l educe scoțându-l din mediul infracțional. Nu ne e clar cât de bine se pot îndeplini aceste scopuri în weekend, la domiciliu.

 

Consecințe

Practic, statul nu-și va mai putea îndeplini la fel de bine rolul de a-și proteja cetățenii și de a afla adevărul. Ne putem imagina trei consecințe majore:

  1. cetățenii cinstiți își pot pierde complet încrederea în stat, astfel că vor alege să plece, statul rămânând cu și mai puține resurse pentru a se dezvolta și moderniza.
  2. atunci când infractorii văd că statul le ia partea prin politici de “look the other way”, vor fi și mai impulsionați să își continue activitatea infracțională, împuținând și ei resursele pentru dezvoltare și modernizare.
  3. chiar actorii sistemului de justiție vor fi demotivați când se vor trezi neputincioși în fața infracțiunilor pe care le cercetează. Astfel, printr-o singură trăsătură, statul își asumă propriul eșec, propriul faliment pe două căi simultane: invită hoțul să fie și mai hoț, iar pe cel onest să plece.

 

Motivația modificărilor

Parcurgând atât lunga și inexplicabila listă de modificări, cât și expunerea de motive a legiuitorului, un lucru este clar: aceste legi nu sunt făcute în interesul poporului, ci în interesul          „celor puțini”, cu dedicație, fără interes de efectele pe care le vor avea asupra tuturor. Pentru că nu e un caz de mărturie mincinoasă (cum se arată în expunerea de motive cazul fostului Premier Tăriceanu), ci sunt mii. Ce trebuie să înțelegem este faptul că acele câteva modificări care le-ar face bine în câteva cazuri punctuale aruncă în aer un sistem de justiție pentru milioane de cetățeni.

 

Mai mult decât atât, prin aceste modificări vedem cum este pervertit scopul funcției publice și se răstoarnă teoria statului democratic. Aleșii nu mai slujesc țara și interesul poporului, ci își caută privilegii. Conducătorii vor să aibă privilegii ca să conducă.

 

Modificările la Codul Penal contravin ideii de separație a puterilor în stat

 

  1. CCR devine legiuitor

Art. 4

În acest moment, tot sistemul nostru legislativ se bazează pe faptul că există o Curte Constituțională care legiferează negativ. Adică, îi spune Parlamentului atunci când greșește încălcând Constituția. Dacă aceasta începe să legifereze pozitiv prin deciziile date, putem șterge tot ce am învățat la școală despre separația puterilor în stat.

 

Prin modificările propuse de inițiator la articolul 4 Cod penal (precum și alte articole din Cp și Cpp, pentru corelare), Curtea Constituțională își schimbă total rolul prevăzut în Constituție, devenind legiuitor pozitiv, respectiv o a treia sau o supra Cameră a Parlamentului. Constituțional vorbind, Parlamentul nu ar mai fi unica autoritate legiuitoare a țării și se poate considera o încălcare a separației puterilor în stat.

 

Odată deschisă calea ca CCR să facă legiferare pozitivă, nu mai vedem sensul de a avea un Parlament ales care să reprezinte poporul, întrucât acest lucru va fi făcut de către 9 oameni, care legiferează în numele tuturor, chiar și cu toată experiența și profesionalismul din spate, încălcând astfel art. 2 din Constituție privind suveranitatea, cu grave consecințe asupra stării de drept. Practic, cum să mai fii obiectiv când devii parte a unei echipe? În prezent, Curtea Constituțională este un arbitru. Dacă propunerea s-ar aplica, atunci arbitrul nostru ar fi și cel mai tare jucător – o combinație între Messi și Cristiano Ronaldo – și în același timp cel mai bun portar. Un super-jucător omniprezent pe tot terenul. Caz în care jocul nu mai are sens. Pentru că nu mai avem separația puterilor în stat și nici supremația legii, ci o „groapă a Marianelor” neguvernată și neguvernabilă.

 

  1. Dispare valența de funcționar public pentru cei care exercită servicii în interes public

Abrogare art. 175 (2)

Un întreg articol se abrogă, acela prin care persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorități sau care este supusă controlului sau supravegherii pentru îndeplinirea respectivului serviciu era asimilată calității de funcționar public.

  1. Circumstanțele atenuante sunt și mai atenuante

Art. 75

Se adaugă următoarea circumstanță atenuantă: „acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul urmăririi penale sau judecăţii, până la terminarea cercetării judecătoreşti în faţa primei instanţe”. Până acum, era până la primul termen de judecată. Practic, vezi cum stă treaba cu procesul, cât de prietenos e judecătorul și ai tot timpul până la final să dai banii înapoi sau, după caz, să-i păstrezi.

 

În plus, prin introducerea noii prevederi (caracterul exemplificativ), legea devine imprevizibilă, societatea nu va mai avea nicio idee despre ce anume este acceptabil ca atenuantă, iar judecătorii vor avea o putere discreționară prea mare cu privire la acceptarea atenuantelor și (prin contrast, pe cale de consecință) inclusiv a agravantelor! Dacă citim aceste modificări alături de cele care prevăd transformarea unor infracțiuni de pericol în infracțiuni de rezultat, pare că tocmai acesta a fost scopul inițiatorului, ca pentru anumite infracțiuni să poate fi acoperit prejudiciul (rezultatul) ca atenuantă sau poate chiar clauză de îndepărtare a răspunderii.

  1. Fără pedepse accesorii

Art. 65

Există pedepse principale (ex: 5 ani de închisoare) care pot fi însoțite de pedepse accesorii (ex: interzicerea unor drepturi). Este la latitudinea judecătorului acordarea de pedeapsă accesorie. Poate face acest lucru pentru a individualiza și mai mult pedeapsa. În unele cazuri, judecătorul poate decide suspendarea executării pedepsei (clasica distincție dintre „iei cu suspendare / executare”). Suspendarea sub supraveghere nu are caracterul unei achitări sau grațieri, ci privește doar modul de executare. De aceea nu ar trebui să se suspende pedeapsa accesorie. Menționăm și că pedeapsa principală are legătura cu scopul reeducării infractorului, în timp ce pedeapsa accesorie are legătură cu pericolul social, adică protejarea cetățenilor cinstiți de reîntâlnirea cu infractorul în aceeași calitate în care el a înfăptuit infracțiunea inițială.

  1. Familia se extinde

Articolul 269

Există o infracțiune pe nume „favorizarea infractorului”. Dacă un membru al unei familii favorizează un alt membru al aceleiași familii, atunci favorizara nu se pedepsește. Acum, cu modificările dorite, familia se lărgește, incluzând și la afini până la gradul doi (cumnați, socri, toate cele) . Nu am găsit corespondent în standardele din UNCAC, ecomandările Comisiei de la Veneția, ori Convenția Penală a Comisiei Europene.

  1. Grupul infracțional organizat

Articolul 367

Hai să ne amintim de Miorița. Pe legea actuală, un grup de mai mulți ciobani care plănuiesc să-l căsăpească pe altul și o fac ar intra la grup infracțional organizat. Odată cu modificarea, sarcina procurorului ar fi să dovedească faptul că intenția s-a format în timp, grupul avea continuitate în intenția infracțională, în timp ce avocații ciobanilor ar zice că nu, intenția s-a format spontan. Textul este făcut în așa fel încât să diminueze capacitatea statului de a acționa rapid, să prindă infractorii și să-i pedepsească cum se cuvine. Este neclară și impredictibilă (deci neconstituțională) ideea de-a demonstra ca intenția infracțională s-ar fi format „altfel decât imediat,” pentru că singurul loc în care are relevanță momentul formulării intenției este la desistare, când tentativa se pedepsește!

 

Modificările la Codul de Procedură Penală îngreunează aflarea adevărului

Procurorul e răul absolut care vânează niște ținte politice, judecătorul nu are suficiente lucruri de făcut și trebuie să ne asigurăm că îl îngropăm în treabă, că putem tergiversa un proces la nesfârșit și că el trebuie să înțeleagă ca scopul lui nu e să afle adevărul, ci să protejeze infractorul; probele se pot folosi doar în cazuri excepționale, să nu se supere infractorul, iar infractorul devine cel mai privilegiat cetățean.

 

  1. Pretextul Directivei 343

Art. 4

La fel ca în decembrie, când au început prima oară să modifice Codurile, inițiatorii invocă Directiva Europeană 343 pentru a-și fundamenta acțiunile. Chiar dacă din decembrie până acum s-au mai modificat modificările, discuția rămâne aceeași: directiva e doar un pretext.

Directiva solicită României lucruri de bun-simț: să se asigure că românii să nu vor fi numiți infractori într-un document oficial fără să fi trecut printr-un proces echitabil. Directiva face referire la autorități publice care nu au voie să se ante-pronunțe asupra unui caz (deci să nu pună etichete precum „vinovați” înainte ca suspectul să treacă printr-un proces echitabil). Autorii modificărilor au extinse obligativitate și la „alte persoane fizice sau juridice”, ceea ce include și mass-media. Autorii modificărilor uită probabil că această prevedere cu ante-pronunțarea există deja în legislația națională și că acest lucru trebuie să se întâmple fără a împiedica libertatea presei.

În modificarea propusă, sunt amestecate prevederi decente precum dreptul celui arestat de a fi lăsat fără cătușe în sala de judecată, cu prevederi greu de pus în practică și chiar absurde pe alocuri, precum a nu se întâmpla acest lucru niciodată (deși chiar Directiva vorbește despre momente în care nu ar trebui să se aplice, din diverse rațiuni, precum cele de siguranță) sau „alte modalități de natură a induce în percepţia publică că acestea ar fi vinovate de săvârșirea unor infracțiuni”. Mai mult decât atât, alineatul 4 din art. 4 ar putea duce la imposibilitatea de a afla informații din procese. Practic, se pune un semn egal între urmărirea penală, care e secretă prin lege și cercetarea judecătorească, care, conform legii, e publică.

 

  1. Judecătorul de cameră preliminară nu mai poate fi judecător de fond

Art. 3 și art. 64

O nouă incompatibilitate introdusă prin modificări. Deși este o măsură logică și justă, care poate aduce încă un plus de imparțialitate, această modificare nu are în spate un studiu de impact referitor la nevoia de resurse umane la nivelul instanțelor. Puse în corelare cu modificările viitoare aduse legilor justiției, care prevăd o încărcare și mai mare și un număr mai mic de judecători în instanță, aceste modificări ar putea duce la blocarea instanțelor de judecată și a actului de justiție.

 

  1. Recuzarea

Art. 67-70

Conform modificărilor aduse acestor articole, nerespectarea condițiilor pentru recuzare nu mai atrage inadmisibilitatea cererii și nici formularea unei cereri pe aceleași temeiuri de fapt (doar de drept). Există, așadar, mai multe mecanisme de recuzare din partea celor cercetați, cu risc de abuz în vederea tergiversării. În plus, este prevăzută și o cale de atac suplimentară pe recuzare.

III. Inculpatul

 

Liber la intimidare

Art. 83

Drepturile inculpatului (dreptul de a fi încunoștințat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăți) prezintă riscul ca, în anumite situații, martorii sau victima unei infracțiuni să fie intimidați de prezența autorului infracțiunii (spre exemplu, victima unui viol sau unei infracțiuni de trafic de persoane care ar putea fi intimidată în prezența făptuitorului).

 

Amânare la infinit, fără consecințe

Art. 91

O altă modificare absurdă și cu posibile consecințe grave se referă la avocatul inculpatului, art. 91. Practic, dacă avocatul ales de inculpat nu se prezintă, totul se amână (fără număr, până la prescriere eventual) fără să atragă consecințe juridice asupra inculpatului. Mai mult decât atât, motivația sfidează orice urmă de logică și coerență judiciară și umană, făcând comparație între substituirea avocatului care nu se poate prezenta și supunerea la muncă forțată. Da, da, chiar așa grăit-a leguitorul, în expunerea de motive: „obligarea avocatului de a-și asigura substituirea este la limita supunerii la muncă forțată”

 

Mai multe căi de atac, mai multe șanse de câștig

Art. 307, art. 426, art. 453, art. 598, art. 587

La articolul privind aducerea la cunoștință a calității de suspect observăm o nouă modificare care aduce noi drepturi presupușilor infractori, slăbind astfel capacitatea instituțiilor statului de a investiga infracțiunile. Remarcăm din nou introducerea sancțiunii nulității absolute, astfel încât actele efectuate fără respectarea multiplelor noi condiții puse în cârca organelor de cercetare penală să nu mai poată fi utilizate nici măcar cu acordul acuzatului.

 

Inculpatul are acum și mai multe motive de contestație în anulare, de revizuire sau contestație la executare, deși unele dintre aceste modificări contravin deciziilor CCR. De asemenea, prin modificarea art. 587 privind eliberarea condiționată, condamnații au iarăși mai multe drepturi decât statul. Procurorul nu mai poate ataca hotărârea de eliberare condiționată, doar condamnatul o poate atacă pe cea de respingere a eliberării.

 

  1. Probatoriu

Există modificări substanțiale în ceea ce privește probatoriul. Explicăm mai jos cum aceste modificări pot îngreuna aflarea adevărului, deci și tergiversarea întregului proces.

 

Fără înregistrări

Abrogarea art. 139

Prin abrogarea art. 139 privind folosirea înregistrărilor efectuate de părți sau alte persoane se restrâng mijloacele de probă. Expunerea de motive se referă la câteva cazuri concrete care par a fi deranjat inițiatorii, fără să țină seama că această abrogare ar putea duce la situații grave, precum a nu se lua în considerare înregistrarea pe care o face o victimă cu agresorul său sau legată de o agresiune.

 

Mai puține interceptări

Art. 143

Prevederea de la art. 143 restrânge posibilitatea utilizării interceptărilor pentru faptele ce fac obiectul cercetărilor și nu pot fi folosite în alte cauze. Deși pe această cale se pot afla indicii ale săvârșirii unor noi infracțiuni, pentru acestea trebuie să se obțină un nou mandat de interceptare, care va fi utilizat doar de la momentul obținerii. Practic, pe un mandat de interceptare pe trafic de droguri, în timpul interceptării, suspectul vorbește si despre ultima faptă de trafic de persoane și îi spune interlocutorului ceva punctual. Acel ceva nu poate fi folosit niciodată, pentru că este un alt ceva decât ceva-ul inițial, pentru care s-a obținut mandatul de interceptare. Cel mult, procurorul poate lua un nou mandat, dar dacă nu se mai discută niciodată despre acel aspect, el nu va putea fi probat pe această cale. Însuși inițiatorul își asumă, pe față, faptul că ideea a pornit de la o speță, a lui Călin Popescu Tăriceanu, care a fost interceptat pe ceva și acuzat de altceva. Același lucru se întâmplă la art. 145 (1), care introduce o nouă prevedere aberantă, cu o interdicție absolută. Rezultatele, datele, nici măcar informațiile obținute nu pot fi folosite niciodată, sub nicio formă, indiferent de gravitatea lor.

 

Fără date privind tranzacții financiare în cazuri urgente

Abrogarea art. 146.1

În cazurile urgente, procurorul nu mai poate solicita date privind tranzacțiile financiare, instrument ce ar putea fi esențial în anumite cauze în care se urmăresc banii suspecților. O nouă îngreunare a anchetei penale. Expunerea de motive spune că e necesară această abrogarea pentru că acest articol a fost introdus prin OUG. E adevărat că ordonanța de urgență nu e un instrument corespunzător pentru legiferarea în materie penală, dar să nu uităm că chiar inițiatorii au utilizat sau au dorit să facă uz același intrument (mai țineți minte OUG 13?)

 

Percheziții cu ochelari de cal

Art. 159

Modificările privind percheziția poate duce la îngreunarea activității procurorului. Nu întotdeauna este posibilă indicarea precisa a obiectelor care sunt căutate. Sancțiunea nulității absolute este excesivă. Expunerea de motive lasă din nou impresia că inițiatorul propune modificări având în minte anumite spețe concrete, modificări despre care poate uită că se vor aplica general.

 

Percheziția informatică: oriunde dai, tot acolo crapă

Art. 168

Modificarea dorită aici îngreunează activitatea strângerii de probe. La fel ca și la celelalte modificări, datele nu pot fi utilizate în alte cauze, în cazul descoperirii indiciilor pentru o altă infracțiune fiind necesar un nou mandat. Practic, pentru un mandat pe evaziune fiscală pentru care se ridică un calculator, degeaba descoperă organul de cercetare pornografie infantilă pe același calculator. Organul de cercetare nu poate acționa, utilizând probele, ci va trebui să solicite un nou mandat pe baza căruia să se facă o nouă percheziție.

 

Ridicarea silită de obiecte și înscrisuri, limitată.

Art. 171

Remarcăm cum apare statul paralel în expunerea de motive (pagina 18). Din nou, inițiatorul pare că dorește să legifereze având în minte anumite situații particulare, când se referă la acele „persoane cu funcții publice care devin ținte și față de care se declanșează aparatul statal cu tot arsenalul său de mijloace juridice și tehnice intruzive”. Repetăm faptul că aceste prevederi vor fi aplicate tuturor cauzelor și infracțiunilor.

 

Fără arestare preventivă pentru câteva infracțiuni grave

Pentru următoarele infracțiuni grave, pedepsite ca atare în legislația penală, nu va mai fi posibil arestul preventiv::

  • spălarea banilor
  • infracțiunile săvârșite prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică
  • evaziune fiscală
  • nerespectarea regimului armelor, munițiilor
  • nerespectarea regimului materialelor nucleare
  • nerespectarea regimului materiilor explozive
  • trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile
  • trafic de droguri, de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive.

 

De asemenea, sunt excluse de la arestare preventivă infracțiunile pentru care legea prevedere închisoarea de 5 ani sau mai mare (de pildă constituirea unui grup infracțional organizat).

 

Măsuri asiguratorii ce expiră rapid

Art. 249

Durata măsurilor asigurătorii în faza de urmărire penală nu poate depăşi 1 an, iar durata totală nu poate depăşi 3 an. Absurd! Credem că nu se poate impune un astfel de termen care nu ține absolut deloc cont de nivelul de complexitate al dosarelor, de istoricul termenelor de soluționare, mai ales că multe din celelalte modificări vor îngreuna și mai mult soluționarea dosarelor. În plus, prin modificările de la articolele următoare se modifică și calea de atac, iar suspecții / inculpații pot face oricâte contestații.

 

Recunoașterea vinovăției

Art. 375

Se pune o nouă piedică statului ce încearcă să stabilească adevărul într-o cauză. E vorba de modificările conform cărora declarațiile date de inculpatul care recunoaște învinuirea nu pot constitui probe împotriva altor inculpați cercetați în aceeași cauză sau în alte cauze. Se elimină practic încă o probă, astfel încât devine din ce în ce mai greu să fie descoperite fărădelegi.

 

  1. Procurorul

Procurorul este portretizat în expunerea de motive ca fiind acest personaj negativ, a cărui singur scop e să își găsească „ținte” între oamenii cu funcții publice. Ori legiuitorul pare să uite care este rolul procurorului în sistemul de justiție, anume că acesta apără valorile sociale generale și că modificările propuse se aplică tuturor procurorilor și tuturor dosarelor existente și viitoare, în orice tip de cauză. Astfel, vedem în cuprinsul textelor propuse modificări ce aduc grave atingeri modului în care procurorul își desfășoară activitatea:

 

Declarațiile se înregistrează, dar cu ce aparatură?

Art 110

Deși prevederea ca declarațiile să fie înregistrate ar fi OK, legiuitorul nu ia în considerare faptul că multe dintre parchete nu dețin aparatura necesară, astfel că nu este prevăzut impactul modificării propuse.

Dragă suspect, poftim probele

Art. 305

Articolul 305 privind începerea urmăririi penale: Modificarea și motivația ei din expunerea de motive sunt aberante, din orice perspectivă am privi lucrurile, dacă la simpla numire în sesizare a unei persoane se începe urmărirea in personam: suspectul / inculpatul este anunțat imediat și îi sunt puse la dispoziție toate probele, ceea ce poate pune grave piedici în aflarea adevărului. Mai mult decât atât, obligativitatea punerii imediate sub urmărire penală poate afecta imaginea persoanei și prezumția de nevinovăție. Toate probele, desigur, sunt lovite de nulitate în caz contrar. Dacă în termen de 1 an nu se începe urmărirea penală cu privire la persoană, dosarul se clasează. Poate îngreuna investigarea infracțiunilor și aflarea adevărului având în vedere încărcătura de dosare pe procuror. Prevederea nu ține cont nici de complexitatea cauzelor, multe din dosarele cu autor necunoscut fiind în lucru mai mult de un an, ceea ce ar putea încălca dreptul victimei la justiție și la protecție din partea statului.

 

Extra-tergiversare cu judecătorul de cameră preliminară

Art. 340

Conform modificărilor propuse la art 340, toate soluțiile procurorului vor fi putea fi atacate la judecătorul de cameră preliminară, ceea ce ar putea duce la îngreunarea activității organelor de cercetare și aflării adevărului, încărcarea instanțelor, tergiversarea cauzelor prin depunerea de nenumărate plângeri pentru orice tip de act al procurorului.

 

***

După experimentul OUG 13, asistăm la o nouă încercare de modificare a legislației penale sub pretextul armonizării legislației naționale cu directivele europene și cu decizii ale Curții Constituționale. Unele dintre modificări sunt de bun simț și chiar fac asta. Dar multe (și esențiale) pun serioase dubii cu privire la intenția legiuitorului – legislația penală nu pare a mai fi un instrument pentru corectarea derapajelor de la valorile comune ale societății, ci oferă suficiente prilejuri de a răsturna valorile în favoarea celor care le încalcă. Din fericire, momentan propunerile de modificare a codului penal și a codului de procedură penală sunt doar în dezbaterea Comisiei speciale din Parlament. Din nefericire, în cazul în care se optează pentru o procedură de urgență (precum la legile justiției), vom vedea din nou cum se ratează o dezbatere publică despre cum justiția penală ar putea lucra mai bine în serviciul public.